Rugăminte

Întoarce-te, mai stai !
Ia gândul ăsta de la mine
că vei pleca și până mâine
mă vei uita. Inimă ai ?
Oprește-te, nu știi
că universul pentru tine
e doar un stup fără albine
când îți lipsesc. Vrei să-ți revii ?
Gândește-te, mi-e greu.
Nu pot percepe o ruptură,
să merg hoinar pe scurtătură
căci te iubesc, ești visul meu.
Hai lasă, nu pleca!
Pe încercarea asta neagră
voi pune foc să înțeleagă
că te doresc în viața mea..
✍️Liviu Rusnaciuc Petru

Liviu Rusnaciuc Petru

Departe de tine

În trup rătăcește ideea fierbinte.
Zâmbind te privește al meu gând ce minte.
Culoare amară e vorba ta dulce
ce lin se strecoară în suflet și zice:

– Te vreau dar știu bine că minți.
Mă-nfioară o zi fără tine și încă o seară
de chin și Iluzii, lumini fără umbră.
Idei în perfuzii prin mintea mea umblă.

Mă-ntreb de ce doare abisul ce-n urmă
lăsat-ai, splendoare de fată nebună.
Mi-e dor de polenul și praful de stele,
să-ți cânt iar refrenul iubirii eterne.

Mă arde dar, dorul ce-l simt pentru tine,
pe suflet zăvorul ași vrea să-l pot pune.
Clepsidra se sparge,doresc mângâiere.
O lacrimă prinde în suflet putere.

Frânturi de chip dulce, alint între stele
ce zâmbet aduce în clipele mele.
Privesc într-o noapte de gânduri cretine.
Abisul mă roade departe de tine.

✍️Liviu Rusnaciuc Petru

Anotimpul umbrelor

– I –

Aşa, ca orice început, nici prea târziu, nici înainte de vreme, prin caierul amintirilor plutind în neliniştea gândului, cu ochii deschişi visând cerul de dincolo de cer şi câte alte cuvinte nescrise încă.
Aşa începe un anotimp al umbrelor ce suntem, suflete strălucind în eternul univers al destinelor.
Un timp care n-are timp să stea de vorbă cu trecutul dar se grăbeşte să întâlnească viitorul, lăsându-ne să plutim în derivă într-o corabie a copilăriei, pe o mare de cerneală ascunsă în călimara gândului.
Un anotimp al nopţilor reci şi albe ca zapada sau al zilelor fierbinţi şi rumene de focul dragostei care ne înveleşte sufletul cu frunzele melancoliei apoi ne transformă în petale de trandafiri căzute pe altarul uitări.
Un anotimp în care umbra ghiocelului aleargă pe aleea destinului sperând să prindă din urmă adolescenţa pe care timpul a lăsat-o în urmă-i, grăbindu-se să-şi întâlnească viitorul….
Iar nouă ne rămân pagini albe atinse de taina întunericului nopților zbuciumate. Din el, cu praf de stele aşternem umbrele anotimpului între coperțile inimilor noastre.
Aşa, ca într-o pădure cu oglinzi în care îmi regăsesc primii pași făcuți în universul acela cu pomii îmbrăcaţi în veşminte viu colorate, cântați în triluri dulci de păsările pământului, colindaţi de buburuze, cărăbuşi şi albine gospodine, cu dulceaţa mierii înmiresmată de parfumul primăverilor vieții mele, basmul veşnicului copil ce se grăbeşte să devină om mare, poema adultului tânjind după o picătură de copilărie.
Un anotimp al umbrelor pribegind stinghere prin magia basmului pe care copilul din mine îl retrăieşte iar şi iar, ca şi când s-ar fi întâmplat ieri.

– II –

– Fă, Ileană, dormi? Cât îi ciasu?
În jocul umbrelor scăpărate din vâlvătaia sobei, abia se vede că e patru dimineaţă.
Dar somnul l-a părăsit de mult. Nici el nu mai ştie de când. Lumea lui se ascunde într-o căruţă cu cal pe care o mână prin pădurea atât de dragă lui. Dis-de-dimineaţă şi până seara târziu, hoinărește prin crângul lui, cu timpul lui care n-are habar de alte lumi.
Dar ceasul dimineții se lasă aşteptat şi încă nu se crapă de ziuă iar el mai strigă o dată la baba lui care doarme parcă dusă la cules de mătănii prin grădinile Sfântului Petru.
– Fă, Ileană, oari sî mă duc s-adăp animalili? Ileana tresare din culesul mătăniilor dar nu-i răspunde. Ştie că nu are de ce. În fiecare noapte, aproape ca o baladă, vorbele lui lipsite de mângâierea somnului,se repetă cam pe la orele patru.
Atâţia ani frământaţi în mâinile ei crucite de grija lui şi a calului cu căruţă, cu tot drumul prin pădure după vreascuri uscate sau cine ştie ce cioate scoase din râpe periculoase. De câte ori calul l-a adus acasă noaptea târziu, plin de răni şi vânătăi iar ea l-a oblojit şi ceasul rău cu candela aprinsă l-a trecut, scăpându-l pe moşneagul cu minte de copil din ghearele morţii…. Că nu era copac în vârful căruia să nu se poată urca, nici izvor a cărui apă să n-o ştie sau potecă îngustă pe care căruţa lui să nu rătăcească prin pădurea atât de dragă lui.
– Măi, Fãnicã, măi, te-o găsî moartea șî te-o prăpădi în păduri iar noi om plângi aşteptându-ti. Dă-li la boala di lemni!
Dar moşneagul nu auzea şi nici nu voia să ştie de ziua aceea în care nu va mai putea să îşi înhame calul la căruţă. Şi când coasa şi-o bătea în gură liniștit, ştia că moartea va veni dar nu încă, atât cât fierul e rece şi pădurea vie iar mâinile lui încă mai pot făuri treburi prin gospodărie.
De pe patul cu saltea de paie, moştenit de la bătrânii săi părinți duşi demult pe lumea cealaltă, se ridică asemnea unui rege neîncoronat peste regatul lui necuprins, îşi toarnă apă în ulcică şi bea de parcă arşiţa focului din sobă i-a uscat sufletul. Apoi se uită la Ileana care părea că încă doarme.
O privea aşa, pierdut într-un timp întors prin tinereţea lui, unde o striga la poartă iar ea, cu părul bălai, ascuns sub năframa luată de la mamă-sa, îi zâmbea cu obrajii îmbujoraţi de ruşine, privindu-l ca pe un soare de dimineaţă.
– Vii la bal disară? Vini şî Maria lu Pricope Fieraru şî Teofilia lu Dascălu….
Dar ea nu’l asculta. Doar îi admira tremurul buzelor şi ochii negri ca tăciunele…
– Vin! Îi răspundea fâstâcită ş-apoi fugea pe prispă de parcă îi luase foc călcâiele. Şi focul îi ardea mocnit inima de mândră ce era ştiind că la balul din sat o să joace hora lângă el, ţinându-l de mână în întunericul nopții târzii de iarnă, în prag de sărbători, cu sărutări furate în clinchetul clopoţeilor tupilate.
S-a scurs timpul pe pârâul vieții, iar lor le-a rămas doar amintirea lui.
– Scoalî-ti Ileană cî zâua-i micî şî trebili casei îs multi!
O dojeneşte parcă întors dintre timpuri ce-au trecut de mult, lăsându-i pe trupu-i de humă dureri de şale, mâini care nu prea îl mai ascultă şi picioare bătute de potecile pădurii.
Ileana nu doarme. S-a trezit în al patrulea ceas al nopții în care moşneagul pândea dansul umbrelor azvârlit prin odaie de lemnele care ardeau mocnit în sobă.
– Mă scol, cum nu mă scol eu, Fanică?
Şi mâinile ei se închină înaintea unei icoane care a uitat şi ea, parcă, de când şade pe perete sub candela aprinsă şi mireasma de tămâie arsă, umplând odaia.
Rugăciune de dimineaţă păstrată în sufletul ei de la mamă-sa, cu smerenie îşi închină mătăniile apoi se apucă de treburile ce par să nu se mai sfârşească, câtă ziuă, câtă noapte…
– Brr, da-i frig tare, măi Fanică!
Îşi ascunde mâinile muşcate de gerul iute care a cuprins în brațe ograda cu aşa un drag că sigur nu-i mai dă drumul până la primăvară.
Ies amândoi pe prispa casei de unde larma orătăniilor îi îndeamnă ba după apă, ba după, grăunţe, ba după fân, în vreme ce galoşii care au vegheat toată noaptea asupra frigului naprasnic, parcă s-au transformat în albul omătului cernut cu grijă de norii iernii iar şosetele împletite din lână nu mai încap
în ei.
Iar paşii lor prin omătul vârtos, desenează în ogradă, fuga moșnegească, cu rostul ei, după vlaga fiecăruia.
Totul este aşa cum trebuie să fie şi cum îi şade bine unei gospodării ascunse în inima satului cu ramurile pomilor aplecate de zăpadă, dând bineţe pământului îngheţat bocnă, cu turla bisericii ce pare că vrea să atingă norii, cu larma făcută de copiii care zburdă pe derdeluş, cu bună-zâua vecinilor în scârţâitul zăpezii de pe uliţă.
Dar nimic nu poate umple golul lăsat de puii ce-au zburat din cuibul părintesc atât de departe încât pare-se că au uitat drumul înapoi.
Moşneagul mai uită trebăluind ba prin podul casei după făină ori pierdut în beci, pe lângă butoiul de vin sau în şură pieptănând calul ce-i este mai drag ca ochii din cap. Însă baba, cu drumul spre biserică bătut bine şi plămădit asemenea pâinii cu sare şi cozonacul, pregătite pentru pomană în duminica sfântă, întovărăşită de câte alte basmale cu sufletul dăruit întru credință…Ea, săraca, poartă povara amintirilor vii, cu ograda colbăită de freamătul nepoţilor, cu masa întinsă, plină de bucate aburinde şi copilaşii dragi vindecându-i tristețile cu zâmbetul lor senin ca primăvara. Care primăvară s-a ascuns peste mări şi țări, cu păsările ei călătoare, cu puii ei, cu tot…
Dar se aveau pe ei, doi bătrânei sprinteni ca rândunicile prin ogoarele pline cu spicul grâului ca soarele, se iubeau cu sufletul ca în prima zi în care privirile lor s-au întâlnit, cu tot timpul care le-a consumat trupurile. Mereu zâmbeau unul celuilalt, chiar şi în ceasurile grele în care viața le mai punea câte un hop în cale. Iar ei treceau peste el cu privirea senină ca albastrul cerului pe care îl ştiau a citi ca pe o carte deschisă ce le spunea aproape de fiecare dată şi cu o precizie uimitoare cum va să fie vremea.
Însă iarna, cu perdelele ei de fum ce umblă peste sat asemenea unui voal cenușiu din cea mai scumpă mătase, cu fulgii ei de nea purtaţi de adierea vântului rece, cu zilele scurte cât cântatul cocoşilor şi nopțile lungi cât o poveste spusă la gura sobei, greu şi rece dorul li-l facea şi ei măsurau cuprinşi de nostalgie şirul clipelor ce-au trecut de când pe la poarta lor n-au mai dat copiii şi nepoții…
– Ileană, fii-ta cei mari n-o mai dat pi-acasî di astî toamnî… di băiet, nu mai zîc… Noroc cu cei mijlocii cî mai treci duminica pe-aici, cî dacî n-ar mai treci nici ie, ai credi cî nici n-am avut copchii…
Moşneagul vorbea adevărul lui pe care anii vieții îl mai schimbaseră pe alocuri cu lacunele unei memorii uşor slăbite de trecerea timpului. Ileana îl asculta cu acelaşi drag, ori de câte ori vorbea el, ştiind că în sufletul lui dragostea părintească e de o mie de ori mai mare decât vălul uitării care i-a cuprins mințile în ultima vreme, de aceea nu ezita să-i răspundă de fiecare dată, stăruind să-i aducă aminte.
– D-apăi cum n-o vinit acu o lunî șî cei mari șî băietu n-o văruit şura? N-ai tras tu cu nepot-tu ginu din butoiu cial mari di v-o găsât tat-su dormind în iesli la vacă? I-a adu-ț aminti!
Cu un zâmbet de ştrengar, moşneagul își suflă în mâini, apoi, retrăind parcă acel moment îi zice…
– Chiar, fă, ileană, o mai ci gin în butoi, cî tari ghini ni-ar prindi un păhărel la masî.
Şi în felul ăsta firesc, bătrânii, bombănind câte şi mai câte, se retrag încet în casă să mănânce de amiază şi să-şi odihnească trupurile de humă, îngheţate de gerul iernii.

– III –

La poarta păcatelor

– N-ar mai avea timpul răbdare să vă facă rugăciunile făţarnice mănunchi, să vi le îndese în sfântu’ dos de slujitori ai lui Scaraoschi, că tare vă mai place să umblaţi learla pe la casele sărmanilor cerând de toate din câte nu au, pentru biserica satului.
Să nu vă ducă ispita în curtea mea, că pun mâna pe sfântul bici şi vă propovăduiesc evanghelia până la marginea satului, alergând după voi, apoi vă botez prea fericitele trupuri în iazul de lângă pădure, să le mănânce peştii…
Aşa striga moşneagul din spatele porții, mai mânios decât Lăbuş al său care dădea să rupă lanţul. Şi câinele lătra şi moşul suduia, în timp ce popa cu dascălul se cruceau în drum de mânia şi păcatul omului care nu voia nici în ruptul capului să le deschidă poarta…
– Pleacă, părinte, că mă lepăd de cele sfinte şi te fac martir în zi de marţi! Pleacă iute şi i-al cu tine şi pe dascăl, să nu vă rătăciți pe drumul pierzaniei! Nu v-ar arde ruşinea obrajii ăia durdulii….
Se opri o clipă să tragă cu sete din ţigara făcută dis-de-dimineață dintr-un ziar şi nişte tutun uitat de vara trecută pe sobă. Apoi, scrutând cu privirea ograda în căutarea biciului făcător de minuni în vremuri de restrişte, continuă cu glas răguşit…
– Să vă dau grăunţe pentru prea slăvitul vostru porc şi făină pentru mult prea plinul sfintelor voastre burți şi bani… De unde bani?
– Ș-apoi, voi pe cine slujiți, când Hristosul nostru umbla îmbrăcat în veşminte albe, împărţind pace şi mântuire în sufletele rătăcite, cerând în schimb iubire şi credinţă întru veşnicul şi unicul Dumnezeu, tatăl?
Moşul avea crezul lui, călit în războiul vieții, care război i-a furat tatăl de tânăr şi l-a făcut bărbat înainte de vreme. Un război ce a adus foc şi pucioasă, pustiind gospodăriile oamenilor într-o clipă odioasă. Apoi foametea a îmbrăcat mantia morții, secerând trupuri firave de tinere domnițe, feciori ca brazii, copii şi bătrâni deopotrivă.
Nimic nu a rămas neatins de acel întuneric neisprăvit.
Iar el, cu fruntea întinată în humă şi cu palmele crăpate de trudă, a răzbit prin toate câte au fost, având lumină în suflet şi crezul lui alături, asemenea unui sfeşnic.
Şi-a iubit muierea şi şi-a crescut poruncii cu braţele lui trudite pe ogorul moştenit de la tatăl său iar rugăciunea lui era taina sufletului său, ferită de fățărnicia de duminică, la biserica din sat.
Nu avea ceva anume cu popa sau cu dascălul dar pur şi simplu nu putea înţelege pofta lor nesătulă de a cere întruna câte ceva din nimicul enoriașilor, în vreme ce biserica avea de toate, cu vârf şi îndesat.
– Bă, popă, dacă mor, nu mă îngropi fără bani, dacă botez, iară trebuie bani şi de însurătoare, nu-mi mai răcesc de pomană gura, tot bani îmi ceri. Dar în biblia aia a ta, pe care o citești în cine ştie ce limbă de îşi rupe lumea urechile încercând să te înţeleagă, în sfântu’ altar, nu zice nimic despre milă şi bunătate, ori voi citiți biblia lui Iuda, iubitorul de arginți?
– Pleacă de la poarta mea şi să nu te mai întorci decât la sfârşitul lumii, că numai atunci ți-oi da nimicul ce-o mai rămâne!
În tot balamucul acesta întovărăşit de lătratul câinelui şi ocara moşneagului, preotul satului se uită de după poartă neputincios în ochii dascălului, îşi face o cruce mare întru iertarea păcatului, apoi se face nevăzut pe uliţa satului, sperând că celelalte porți i se vor deschide precum împărăţia cerurilor şi nu ca cea a moşului, înspre talpa iadului….

– IV –
Căruța cu roți de lemn

– Câte oi încap într-o plapumă, bunicule?
– Păi, să fie cam patru.
– Patru oi? Cam multe…Dar oare unde s-or ascunde? Se minuna copilul, în obrăznicia întunericului de dimineaţă, îmbălsămat cu rouă şi cuprins de o ceaţă ca în basme.
Basme pe care bunicul i le spunea cu atâta drag, în taina nopţilor, când somnul pândea neastâmpărul nepotului.
– Bunicule, o să fie multă lume la târg?
– O să fie multă, dar tu să stai cuminte la căruţă şi grija ta rămână calul, să nu-l fure careva!
O căruţă deasupra căreia steaua polară îi zâmbea angelic pe un drum lung cât povestea lui Harap alb, spusă de-atâtea ori, în atât de multe nopți…
Şi căruţa îl purta pe roțile ei de lemn îmbrăcate de fierul care brăzda nemilos moalele pământului, lăsând în urma sa două coloane ale infinitului.
Iar el, copilul minunat de salba de stele în strălucirea lunii, visa intins pe brațul de fân, îmbătat de mireasa verii din el, ascultând îndemnul bunicului în şuierul biciului, mânând calul nărăvaş către târg, departe.
Aproape că îl fura somnul…
În mintea lui verde ca ogoarele cu grâu, îşi imagina că este mare muzicant pe care tot satul îl ascultă cu drag şi-l aplaudă cu foc. Cu ochii înecaţi în infinitul stelelor, se vedea a fi un doctor al inimilor sau un prinț al ghioceilor…
Un pui de om cu visuri cât marea văzută de el numai în luciul iazurilor de la marginea satului, oglindind magica înşiruire a visurilor lui.
Iar calul nărăvaş trăgea după el căruţa în care un bunic prădat de furtuna gândului cu grijă, îşi privea nepotul zâmbindu-i în suflet.
Tare mândru era de el.
Încă din vremea în care nu cunoştea taina mersului, era un prunc șugubăț şi frumos aşa cum sunt toți nepoții lumii. Apoi, când limba i se dezlega la vorbă şi picioruşele la fugă, ține-l Doamne, departe de şotii, dacă poți….
Toată ograda îi ştia de veste, ba până şi gândacii cu greierii şi furnicile, ascunse-n mare grabă în colbul stârnit de neastâmpărul lui, îl ştiau şi niciun lucru nu rămânea neschimbat pe unde îl alerga copilăria.
– Şezi cuminte Livache, că ai să te loveşti,ai grijă la cal, coboară din pom…
Toată ziulica îl striga dar copilăria din el n-avea vreme să-l audă şi-l purta pe aripile ei albe ca zapada cea dintâi, prin pomii înfloriţi, în simfonia păsărilor cerului şi valsul fluturilor.
– Bunicule, mai este cale lungă până la târg?
– Mult a fost, puţin mai este. Uite, vezi dealul ăla îmbrăcat cu merii aurii? După deal e târgul şi acolo ne-om târgui cu negustori de toate felurile, de prin toate satele. Mare grijă, mare să ai tu, să nu te fure căldărarii cu tot cu cal şi căruță! Am bază în tine, au ba? Îl întreba bătrânul zâmbind…
– Păi cum să n-ai, bunicule, că doar toată baza în mine, mai ales că acum mi-s mai mare decât vara trecută ș-apoi cine să-ndrăznească să se apropie de căruţă că doar toată lumea are una, ce să facă cu două?
Trecură ceasurile neauzite pe drumul lor şi lumina dimineții le descoperi ca prin minune târgul plin de lume si larmă de animale de toate soiurile, aduse din gospodăriile oamenilor, poate-poate azi s-or vinde. Şi saci cu grâu sau grăunţe se lăsau descoperiţi din coşurile căruţelor, vreascuri uscate de prin pădurea cea mare adunate, potcoave pentru cai, ceaune făurite de meşteri cu mustăți lungi cât drumul pân la târg şi pălării cât roata de la căruţă, polonice şi linguri de lemn şi câte şi mai câte mărfuri, numai bune de vândut, potrivite pentru cumpărat…
Toată lumea vinde, toată lumea cumpără. Sunt şi gură-cască, pe care vremea i-a uitat printre mărfuri, nehotărâţi sau alungaţi din ogradă de fel şi fel de nevoi…
Minunându-se peste măsură de aşa grozăvie, copilul se uita încă o dată la cerul înseninat de primele raze ale soarelui şi, ca un om mare, atinge calul pe coamă spunându-i…
– Nu-ți fie teamă, căluțule, până se întoarce bunicul, am eu grijă de tine.
– Ceaune, avem ceaune făurite şi linguri din lemn tare scobite…ceaune şi potcoave… ceaune, ceaune…Stirga unul mai tare parcă decât toată suflarea târgului şi-n strigătul lui se făcu nevăzut bunicul, dragul lui bunic…..

Anotimpul umbrelor
(fragmente)

✍️Liviu Rusnaciuc Petru

Evadare din gând

Ultima picătură din mine
fuge, se prelinge râzând, urlând,
cu gustul dezgustului
de sine vomitând
cuvântul sufletului
nescris pe niciun mormânt.
Prin alte lumi zburând
cu aripi reîncarnate, încurcate,
între Iluzii pământești,
unde tu exiști dar nu-mi ești.

Capete plecate, toate
în colbul dezbinărilor.
Un înger mă păzește,
un demon mă pândește
în timpul stors de ticuri
îmi construiesc nimicuri,
să-mi fie prezente-n viitor.
Nu-mi spună niciodată
nu te-am iubit, mă iartă
de-al tău nesomn ușor….

✍️Liviu Rusnaciuc Petru